Concepţia modernă privind educaţia fizică are la bază ideea că aceasta este parte integrantă a educaţiei generale, în şcolile de toate gradele, răspunzând următoarelor nevoi fundamentale ale copiilor: de influenţare a proceselor de creştere şi de dezvoltare; de formare a unei capacităţi motrice optime; de recunoaștere socială și integrare în cadrul unui grup. În şcoala primară, educaţia fizică este disciplina care utilizează exerciţiul fizic drept mijloc principal în vederea dezvoltării calităţilor fizice şi a capacităţilor motrice ale elevilor. Însă, influenţele sale nu sunt strict limitate doar la dimensiunea fizică, efecte favorabile regăsindu-se şi în componentele intelectuală, afectivă şi moral-volitivă. În general, interesul copiilor pentru mişcare este foarte mare în perioada ciclului primar, dorinţa lor de exersare şi efort fizic având la bază cauze de ordin fiziologic. Vârsta preşcolarităţii este considerată a fi cea mai importantă pentru achiziţionarea unor deprinderi, a unor cunoştinţe şi stabilirea unor atitudini care să funcţioneze pe parcursul întregii vieţi. Analizând dezvoltarea copilului, observăm că procesul de maturizare se manifestă pe mai multe direcţii, printre care şi cea fizică – considerată a fi domeniul cel mai vizibil la această vârstă. Un rol specific în dezvoltarea preşcolarilor îl are educaţia psihomotrică, care încearcă să realizeze un echilibru funcţional între planul psihic și cel motor. Scopul educaţiei fizice la nivel preşcolar nu este limitat doar la dezvoltarea motrică a copilului, ci dimpotrivă, este orientat către o dezvoltare integrală a personalităţii. În contextul acestor realităţi, profesorului de educaţie fizică/învăţătorului/educatorului îi revine misiunea de a adopta faţă de copii un comportament empatic, oferindu-le posibilitatea de a se destinde și juca în mod organizat, de a se întrece în diferite competiții, utilizând în mod permanent în activitatea didactică jocuri dinamice și ștafete aplicative.